Începând cu Miles Davis, numeroşi muzicieni au recunoscut în Jimi Hendrix un explorator al sunetului – însă unul cu un număr incredibil de mare de discipoli. El a revoluţionat muzica pop câştigând o largă acceptare a oamenilor de culoare cu „Band of Gypsys“ în 1969, la doi ani după ce a vrăjit auditoriul hippie la Monterey (alături de Newport/New York, la acea vreme unul dintre cele mai celebre festivaluri de jazz din lume). Este surprinzător că avangardiştii de culoare s-au întristat de puţinii fraţi şi surori din public care s-au identificat cu ei? O explicaţie mai simplă ar putea fi aceea că o generaţie de improvizatori care are acum în jur de 50 de ani au crescut ascultând hipnotizaţi pe Hendrix şi Coltrane. Davis Murray, spre exemplu. „În adâncul sufletului el era şi muzician de jazz,” spune Murray despre Hendrix în introducerea la Experience al lui World Jazz Quartet. Cei care îl consideră pe Hendrix un muzician de blues sau jazz care nu a fost plasat la locul potrivit, par mai degrabă că ar da un punct în plus unui star de muzică pop.

În Experience, World Saxophone Quartet celebrează muzica şi spiritul legendarului Jimi Hendrix reuşind să redea profunzimea şi esenţa muzicii lui Hendrix.

Întâlnirea dintre World Saxophone Quartet şi Jimi Hendrix este o convergenţă a pionierilor care cutremură genurile. Preluând melodiile lui Hendrix, grupul priveşte în urmă şi conduce opera maestrului către viitor. De dragul aventurii, cvartetului format din David Murray, Hamiet Bluiett şi Oliver Lake precum şi nou venitul Bruce Williams li se adaugă trombonistul Craig Harris, bateristul Gene Lake şi basistul Matthew Garrison. Un „Freedom” nebun se aude de parcă ar fi o trupă de alămuri din New Orleans deşi nu se vede nici o trompetă. În „Hey Joe”, singura melodie care nu este a lui Hendrix (deşi chitaristul/solist şi-a pus amprenta clar pe ea), tenorul lui Murray dă glas versurilor bine cunoscute. Deşi interpretată dintr-o altă perspectivă muzicală, melodia rămâne în esenţa ei emoţionantă. În „Foxy Lady” cvartetul este cel care introduce temă într-un mod uşor de recunoscut iar membrii grupului strigă titlul în cel mai potrivit moment. Apoi melodia călătoreşte ca un rege pentru a se întoarce la semnătura lui Hendrix: funk. Saxofonul lui Bluiett dictează ritmul în timp ce se alătură vibraţiilor instrumentului lui Harris pentru „a se aşeza” apoi pe un covor înalt în „Hear My Train a Comin’”. Trombonul lui Harris dă glas versurilor zguduitoarei „The Wind Cries Mary”, luând conducerea alături de armonii pur şi simplu minunate redate de saxofonişti. Este un final triumfal care celebrează muzica pe care Hendrix a lăsat-o moştenire.

Cea mai impresionantă performanţă din Experience este una dusă la extrem: transformarea aproape de nerecunoscut făcută de Murray a melodiei „Hey Joe” într-un imn funerar, condus de saxofonul lui tenor ca un preot în fruntea unui cor de saxofoane ale căror voci sunt foarte puternice. În mod ironic, cea mai reuşită interpretare, una care este fidelă tradiţiei World Saxophone Quartet de a combina armonii laborioase şi solouri puternice, este „Hey Joe”, singura compoziţie care nu îi aparţine lui Hendrix. Cunoscând foarte bine, ca noi toţi dealtfel, melodia, World Saxophone Quartet pare să continue povestea de unde s-a oprit Hendrix. După ce a făcut ceea ce furia lui promisese în melodia originală, aici găsim un Joe reflexiv, melancolic, care regretă acţiunile sale. Pe măsură ce melodia continuă, consecinţele devenind din ce în ce mai clare, Joe este din nou disperat şi pierdut. O poveste cu adevărat minunată narată în limbajul jazzului, „Hey Joe” merită atenţia legiunilor de fani rock care se închină la altarul lui Jimi Hendrix.

Muzica lui Jimi Hendrix nu este uşor de preluat. Mulţi muzicieni de jazz, de la Gill Evans la trio-ul contemporan Fly, au preluat canoanele lui Hendrix dar foarte puţini au reuşit să redea superioritatea senzuală a muzicii lui. Amplificat de trei invitaţi speciali, World Saxophone Quartet fac o treabă mult mai bună decât majoritatea altor muzicieni.